Pare necesar.

  Am încercat să înţeleg de ce nici ‘Ladri di biciclette’, nici ’8 1/2′ nu mi-au ‘plăcut’. S-ar părea că miza rămâne primordială. Doar-esteticul nu mă interesează, nici psihologicul, nici conştiinţa socială sau moralismul mic (pff… sau ‘mare’). Pentru mine sunt straturi, învelişuri care trebuie să conţină ceva. În film, într-o carte caut probabil ca, dincolo de formă, să transpară un fond îndeajuns de ‘semnificativ’ ca să provoace o emoţie care revelă, nu ştiu prea bine cum, adevărul sau părţi semnificative de real. Sau ceea ce subminează realul. Or, e greu de găsit conţinut, în orice. Goana după conţinut e tristeţe sigură. Şi culmea e că nu văd sensul propriu-zis al acestui ‘conţinut’, în afara faptului că pare necesar.

       Două iahturi, două jet-uri, trei reşedinţe pe câte o insulă, petreceri, dispariţia calendarului, timp îngheţat… Te gândeşti că avem vieţi care, pe lângă ale lor, trebuie să pară silvestre.

       Într-o situaţie dificilă, limbajul e identic cu nisipurile mişcătoare: cu cât te agiţi, cu atât mai repede te vei scufunda. Tăcerea pare soluţia pentru a rămâne la suprafaţă mai multă vreme. Când sunt întrebat ceva, se întâmplă uneori să nu răspund pe loc; alteori, răspunsul e tangent sau exterior. Trebuie să înţeleg că prefer să mă scufund lent.
       În fine, nu sunt oricum prezent niciodată.

       Sagan: ‘Te droghezi fiindcă viaţa este enervantă, fiindcă cei din jur sunt obositori, fiindcă nu mai există idee mare de apărat, fiindcă lipseşte avântul’.
       Mai cu seamă avântul.