iluzie sau adevăr?

Nu ştim. Nimeni nu ştie. Nu putem da pronosticuri. Uneori, ceea ce e nou ne sperie. Într-o lume în care toată lumea creează nesiguranţă, minciună şi egoism, încercăm să depăşim sentimentele de frică. Uneori însă, suntem copleşiţi. Şi reacţionăm în consecinţă. Nu contează însă faptele trecute. Deşi, e adevărat că îţi pune amprenta pe caracter şi personalitate. Doar că nimeni nu posedă o maşină a timpului, cu care să se întoarcă la un anumit moment pentru a schimba faptele proprii. Nu, nu posedăm aşa ceva, oricât ne-am dori. Posedăm doar prezentul. Avem putere asupra lui. Ne putem controla în fiecare secundă, deşi pare imposibil, iar scuza preponderentă e “natura umană”. Nu spun că nu este adevărată, sunt deacord cu principiul conform căruia “toţi suntem oameni şi greşim”. Perfect adevărat. Totuşi, nu e cazul să ne culcăm pe o ureche, ci să ne asumăm faptele şi să încercăm să ne controlă, pe cât posibil. Ştiu, vor spune unii, că sunt bună în teorie. Aşa e. Nu pot să fiu ipocrită şi să spun că mă controlez. Dar îmi permit să spun că încerc. Vorba aia, nu fă ce face popa, ci ce zice popa. Cam aşa şi cu asta. Uneori rănim oameni. Neintenţionat. Doar pentru că suntem oameni. Iar omul presupune şi stări. Proaste, bune. Fac parte din noi. Şi-atunci, zic, dacă nu avem o putere deplină asupra comportamentului nostru în fiecare secundă, ar trebui să ne cerem scuze că suntem oameni, deci supuşi erorilor?