„Se plângea mereu de dorinţe… că mereu le-ar fi vrut în floare, ca apoi să le culeagă fructul mult râvnit.. se tot plângea”
Din plânsuri şiroaie şi întrebări fără de răspuns se naşte dorinţa de a pleca….
Pe drumul de clipe, care pârâia la fiecare pas… la fiecare pas se mai
spărgea o clipă şi odată cu spargerea ei dispărea şi drumul- în urmă….
drumul dispărea pe măsură ce tu făceai paşi.. dar nu se termina, cotea
mereu şi trecea chiar şi pe munte…. şi tu mergeai pe el….
Uneori drumul te duce la marginea luminii… continuă prin negură dar,
ţie ţi-e teamă… dacă te vei prăbuşi, dacă nu vei merge destul de repede –
poate vei zăbovi prea mult pe o clipă şi vei cădea împreună cu ea
într-un loc de nimeni cunoscut ci doar de tu-ul ce-a fost şi restul
fostului…. Aşa că te aşezi pe marginea luminii.. şi te gândeşti…
încercând a levita… păcălind astfel clipă…
O iei de la începutul lumii.. .de la naşterea ei, de la faptul că
lumina ar putea fi dătătoarea de viaţă şi creatoarea lumii pe care o
numim noi azi realitate. Că de la punctul de lumină se va fi născut şi
râul şi marea şi cerul şi pruncul ……
Uneori te cuprind mrejele întunericului.. că poate nu a fost aşa, ci
altfel.. şi că lumina a distrus ce întunericul încerca a construi… o
altă viaţă, da, în întuneric, cu râuri, mare şi cer şi prunc de
întuneric…. doar există creaturi, în realitatea luminii tale, care
trăiesc în întuneric fără a-i servi luminii… poate că ele sunt dovada
existenţei vieţii în întuneric….. şi brusc ţi se pare că întunericul,
de după marginea luminii, prinde culori… dar cum să fie asta posibil-
când în întuneric nu există culori……
Şi te gândeşti la rolul creator al întunericului, la faptul că te-ai
fi putut naşte într-un loc, pe care-l vei numi acasă, întunecat, şi că
nu ştii dacă ai să pleci vreodată de acasă ori vei rămâne pe veci acolo,
acasă…..neştiind pe unde umblii ori dacă umblii cu adevărat
Te gândeşti cum ai putea să îţi imaginezi în întuneric .. ce forme ar
naşte acest infinit? Şi cum ai putea să simţi dragostea… în
întuneric….. ce complimente ai putea să îi faci.. în întuneric…..
Te oboseşte construirea unei alte lumi pe timp de raţiune, ai vrea să o faci în vis…. că totul e mai uşor în vis…. e vis
Dar nu poţi să dormi… căci stai pe clipe.. care se pot sparge oricând şi te arunca în.. ştii tu unde….
Ai putea… să iei o rază din lumină… să o înfăşori în material celest
şi să îţi faci un prunc de lumină…. „un pui de viaţă”… cu care vei
purcede la drum simţindu-te protejat de ceea ce nu cunoşti prin
întoarcerea la cunoscute ori intuite, dar probabile şi foarte posibile….
dar dacă există viaţă acolo.. o viaţă pe care nu o poţi tu înţelege…
pentru că eşti iniţiat în lumină… pentru că te simit bine la atingerea
razelor de soare… dar dacă cineva stă la marginea întunericului…. şi se
gândeşte, şi el, cum să facă.. căci drumul lui merge prin lumina.. iar
el e făptura a întunericului….
Dacă cel care stă la marginea luminii este acelaşi cu cel care stă la
marginea întunericului, eşti tu? Poate am fost născuţi din dragostea
întunericului cu lumina… ori din ura lor…. ori poate nu… cert este că
viaţa, dacă nu a fost învăţată, de la început, numai sub influenţa unui
“părinte”, este calvar pentru că simţi nevoia de ambii, de pauze… poate
că şi omul ar trebui să vorbească uneori atât prin gura celui care stă
la marginea luminii cât şi prin a celui care stă la marginea
întunericului…ori prin amurguri şi răsărituri..