Nu imi plac pisicile, nu am fost niciodata o iubitoare de pisici, la fel cum nu iubesc in mod deosebit nici cainii. Insa… de vreo cateva luni aud de la fii-miu cereri din ce in ce mai insistente cum ca si-ar dori un animal de companie. Nu stiu de unde ii vin ideile astea, nu stiu ce crede el ca inseamna un animal de companie, dar stiu sigur ca la patru ani si jumatate nu va fi el cel care sa aiba grija de animalul pe care probabil ca il va primi la un moment dat.
Este clar ca o alegere va trebui sa fac, mai devreme sau mai tarziu, si alegerea aceasta va trebui cumva sa tina cont si de obiceiurie noastre, de confort si de stil de viata. Desi nu imi plac pisicile cred in acest moment ca imi va fi mai simplu sa convietuiesc cu o pisica. Nu necesita ingrijri extraordinare, iar daca sunt bine “educate” vor sti sa isi faca necesitatile intr-un singur loc pe care apoi sa il curat temeinic, astfel incat casa sa nu miroasa absolut deloc. Nu trebuie scoase la plimbare dimineata sau seara, pot fi lasate singure in casa cateva zile. Imi place ca au darul de a prelua toate energiile negative, ca se cuibaresc langa tine si dintr-o data te fac sa te simti mai bine. Ce nu imi place este ca umplu casa de par si asta este o problema pentru copii… In schimb cainii lasa si par, balesc, trebuie scosi afara non-stop, mananca mai mult, pot deveni periculosi, trebuie sa le rezolvi problema cu locatia cand pleci fie si pentru doua zile din oras.
Viata cu un animal e complicata, dar daca este sa vorbim pe sleau este mai putin complicata cu o pisica decat cu un caine. Pentru ca un caine seamana destul de mult cu un copil: un caine are nevoi, vrea sa fie distrat, vrea sa fie plimbat, vrea atentie, si asta e ok atata timp cat ai la dispozitie timp pentru el, pentru ca el stie sa si ofere inapoi ceea ce primeste. Insa cand deja sunt doi copii in casa tot ce am nevoie este un al treilea caruia sa ii port de grija… Nu ca unei pisici nu i-as purta, insa in alt fel.